vendredi 22 juin 2012

Prolog


(Doctor horroris causa)





Dr. Orlov
            “Cîteva consideraţii în baza cărora să putem opera o socializare eficientă. Adecă să ne pricepem unii la alţii
           
            “Caritatea mă deprimă.“
           
            “Fă binele şi pune-l sub lacăt. Ori măcar dă-i foc.“
           
            “Orice exerciţiu de sinceritate îşi află corolarul în deriziune.“
           
            “Paritate:   fair-play = shit-head.“
           
            “Mare este grădina lui Dumnezeu şi plină e de demoni.“

            Vindec orice.  Mai puţin feminitatea.“

            Soluţie de bun simţ:
Dacă o parte a societăţii are picioare cotonogite în mod iremediabil, de aici decurgînd invaliditate şi complexe, singurul mod de a rezolva discrepanţa între mizeria lor şi sănătatea celorlalţi este să îi cotonogeşti definitiv şi pe ceilalţi.“
           
            “Ce-ai făcut, Dacă veneai acu cinci luni ţi-l scoteam. Da acuma te chinui să-l feţi, na.  Îl vrei viu?“

            “Variaţiuni blasfematorii:  Candidul lui Voltaire şi Justine a lui de Sade par a fi aşchii sărite din aceeaşi buturugă.  Trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.“

            Cînd regret, regret în masă.“

            Culmea colerei să fie flegma. Colera = motiv de etalare tehnologică.“

Mantra lui Rahu:
            AUM RANG RAHUVE NAMAH AUM
Mantra lui Hanuman:
            AUM NAMO HANUMATE HUNG-AUM
Mantra lui Orlov:
            LUME DE CĂCAT
           
            Bancul mileniului  – Doctrina Reverenţei / Goethe.“

            Fick dich – lieber Menschheit!“

            Există ceva desăvîrşit asemeni Salomeei?  Toţi sunt amestecaţi; cîte puţin din orice şi nimic pînă la capăt. Salomeea e întreagă; de nealterat. Chiar ea e crima.“

            Corpul splendid al unei femei. Dar al unei femei. Pune acest corp splendid să privească într-o carte. Unde a dispărut femeia?“

            Batjocura are ceva feciorelnic. Insaţiabil.“

            Violul autentic este legănat & moale. Şi de aceea irezistibil. Doar violenţa îşi cere opoziţia.“

            Dragoste se face cu o plantă sau cu un senior. Pentru ceilalţi există sex.“

            E o singurătate perfectă în a face comerţul unei femei.  Şi-apoi, nu poţi chinui o femeie. O femeie nu comportă organ de analiză pentru durere. Eu vreau ca celălalt să înţeleagă ce-i dau eu.“

            Nu. Nu mi s-a întîmplat să blestem. (Chiar eu eram blestemul.)

            O invazie comportă oprelişte. O retragere nu.“

            Voi fi ieşit.     Şi devastarea şi-a arătat zdrenţele şi resturile.    Ca şi cum cimitirul ar fi-nflorit în mijlocul cîmpului de luptă. Sau ca şi cum, cadavrele atît de cuminţi ziua s-ar fi răzvrătit pe timpul nopţii. Mă feream de imagini şi dădeam peste altele. Şi mă întrebam dacă măsurabilitatea se aplică şi cumplitului.
            O natură atacată de rebuturile şi boalele societăţii antropice dă impresia de măreţie leproasă. Părăginirea produsului uman lasă bale, fărîmături şi duhori; care se extind.  Mizeria şi ruina sunt vii. Active. Căutînd, ca orice făptură,-şi asigure supravieţuirea/ augmentarea teritoriului.
            Există o mare linişte în modul în care şed gunoaiele în plin oraş. Risipite ori făcute pîlc, ele sunt semnele de punctuaţie ale unei veşnicii specifice.“
           
            De cartografiat canalele, gropile menajere şi crematoriile dîn Capitală.    Şi iederele.“

            Probă cercetăşească: alpinism prin şanţurile patriei.“

            Excesul e o problemă de digestie. Durerea se asimilează mai uşor decît plăcerea. Durerea comprimă, pisează, restrînge. Ca-n menghină. Plăcerea volatilizează. Aneantizează  Şi ce e de preferat?  Să fii strivit sau să nu mai fi deloc?“

            “Să mori cu ochii pe Parthenon, ascultînd a VIII-a de Bruckner.“

            “După ce asculţi a VIII-a de Bruckner te miri că n-ai primit stigmatele.“

            “Dacă mi-o aţi loat înainte omagiindu-l pe Dumnezeu cu tămîie → eu nu îl voi jigni reeditînd alegerea voastră. Căci şi pucioasa e mai potrivită drept ofrandă; decît tămîia ce-aţi atins.“

.

Doktorexistenz als Sünde

.


Vomă îndelung.   Epuizant.   Cam ca un act religios. Deoarece asta îi erea lui liturghia cu care-şi începea treaba.
            Cerca să-şi ţină pasul. Cerca să-şi ţină firea Pasul muşca răbdător  dintr-un traseu obligatoriu; firea se zbătea capie, dîndu-se de pereţi precum un lăstun ferecat.
            Două, şapte…, nouă saloane în care chinul celorlalţi trebuia să îl chinuie şi pe el. Bocciu & demonic, chirurgul avea o apariţie de cioclu pe lîngă pacienţii săi. Le scruta puterile cu un ochi greu, negru ca o băltoacă.
            Popor monstruos, clocit în retortele sălilor de operaţie. Neamul celor căzuţi din graţia Celui ce i-a făcut. Mutanţi hilari ori doar înfiorători. Fructe chiaune, putregăite în străinătatea spitalului. Foşgăiau cu vuiet de mare în fierbere. Îşi schimbau suferinţele între ei – pasiunile lor biologice. Se onorau povestindu-şi rănile. Se cinsteau căinîndu-se.
            Ah, şi dincoace…“:
 O haită de harpii sclerozate, dînd năvală peste orice privire neatentă cu mirosurile lor de neomologat. Bătrîne tîmpite, cu decrepitudinea iscălită pe faţade, cu ochii scufundaţi în găvane, artritice, chelboase şi zborşite. Muribunde lăudîndu-şi plăgile cu gemete neruşinate, că parcă  nemaiputînd să geamă  de plăcere,  îşi dedeau singure la geoale, s-aibă de ce expira Ploşti pline de pişat şi cearceafurile mozolite  cu  toate balele şi scursurile ce se puteau închipui ieşind din neşte trupuri nărăvite-n jocul morţii. Vaietele se ridicau în tavan ca tămîia spre ceruri. Dar tavanele  celea nici becuri n-aveau, aşa că totul se-ntorcea întreit în urechile futute doar de dureri pisăloage. Totul puţea; nimic nu scăpase, pînă şi aerul ce încerca să intre prin finestre. Se tăvăleau scîncind în cor, torturaţi de voluptăţi comune. Jalnici, perverşi, descompuşi, cu escara întinsă şi pe mecle, cu pieile fleorţăite pe oase. Fiziognomii incerte, coagulate în jegul cu acte-n regulă. Îşi aşteptau licenţiaţii ca pe prescure.  Stagiari proaspeţi ca tunşi din grădină.

Doctorii mărşăluiau ordonaţi în vizită.

 
           
            Încă unul!“
Zise şi intră pe holul care ducea neabătut către sala de intervenţii chirurgicale – o carceră dotată cu aparatură specifică şi confort insuportabil.  
            Bufni canaturile, batante cum ereau; din mers fu dezbrăcat de către cîteva perechi de mîini obicinuite cu trupul lui ţîfnos coardă mereu crispată. Legat la gură şi înmănuşat, aruncă o ocheadă scurtă înspre difuzoare. Anestezistul dădu peste cap volumul şi pînă în celălalt coridor se auzi Laibach, Nova Acropola, răsunînd a sparge pereţii. Răsunînd a plezni creiere.  Răsunînd.
               
                Arbeit macht frei?    Păi să muncim dar.  Poate-i eliberăm pe toţi.“

Grief-on:


                Stridenţa surdă, metalică, potolită – cu care Orlov îşi exercită stilul/ împunsătura/ cusătura
            Orlov decupînd cu fineţe într-un ficat de nerecunoscut.

.

Summum bonum

.


Swans – Children of God, zăngănind etrierii din grinzi, îmbătîndu-l pe chirurg cu o propunere subversivă, de necîntărit. Un proiect întreg Oficiantul rage în delir: Save your souls!  Praise the Lord   Save your souls!   Şi Orlov rînjind magnific:
Hey man Save your sins!“
           
Coridorul se adîncea verzui. Grădină alternativă – codri de mucegai zbucneau adăpaţi în averse de flegmă şi puroi. Tot încerca să înainteze. În fapt se tîra pe tavan; străin tolerat printre libărcile al căror stup erea Spitalul întreg. Spitalul mare Acest Institut de medicină ilegală.  Cu cît se urnea spre ieşire, cu-atît se-ndepărta de ea.  Nothing inside you is real → Swans, un fel de veşnica pomenire pentru Ian Curtis.
Mîzgăleală diformă pe peretele din stînga - Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău  Şi Orlov rîse spart, zgrepţănînd aerul cu nechezătura lui.   Rîse.   Şi rîse încă.    Pînă la completa lehămeţire.  
Nimeni nu îmi este inferior; atîta timp cît eu sunt inferior. Rafinat înseamnă să-ţi savurezi pînă şi dezgustul.     www.greatza.bleah   Mai prejos de-atît numai tot eu aş putea fi…  (May God forgive my humble modesty .)
Şi ciupercile se ondulau, topindu-se unele peste altele, picurînd aberant, inventîndu-şi gravitaţii personalizate Fiecare spor în altă direcţie. Bălţi aeriene migrînd, încrucişîndu-se, puind, scurgîndu-se. O societate verde/ neagră, spongioasă şi tulbure, lăţindu-se pe geometria unei caverne prismatice. Coridor fără scăpare = tranşee ferecată.

Plonjă scurt în carcera closetelor:
Hic jacet gloria mundi.“
Latrinele unui război pe vis şi pe trezie. Steeple-chase printre recifuri de fecale. Promontorii moi, obstacole cu moţ, tezaurul acestui tărîm.   Căcat = etnie majoritară; cult hirotonit Faptă/ răsplată  Slujbă/ venit; impozit  Căzu pleznind cu picuri; cu fragmente. Bucăţi de memorie răpăind în mareea de urină în care se zbătea. Urină rece; veche; dializată prin crăpăturile din plafon, în jurul fiecărei ţevi. Nenumărate ţevi.  Aerisiri zidite. Ventilaţie stătută. Doar clipoceala strop cu strop plescăindu-i pe gît; urină.
Sweet fucking Hellsinore. Wheres my Ophelia?   Find my Ophelia or I shall drown myself!“
 Priponit în genunchi, coate. Picioarele desfăcute. Mîinile în lături, cu palmele în sus; aşteptînd cine-ştie-ce graţie, ce viol. Aşteptînd. Urină prelingîndu-se pe blasfemia becului de douăşcinci spînzurat undeva departe; deasupra; nicăieri. Instanţa supremă. Soare local.   Privind înainte; privind orb, Orlov se strînse, îşi duse piciorul drept spre lateral – dîră adîncă prin balega răspîndită pe ciment.
Davai patrie, rînesc în tine ca-n cimitir. Au refulat canalele ? A refulat istoria? Au refulat canalele?… Erupţie de rest.  Looping în mocirlă.    Ce fel de botez mi-e mie acesta?“
Încercă să se ridice. Lunecă pe loc. Un stol de viermi; mari; mici. Ornament vivant pe pereţii împroşcaţi. Soi de soi – striaţi ori lungi. Nu căutau oarece; ei ereau acasă. Orlov căuta. Orlov înotînd prin nămeţi de căcat. O tenie i se prelinse peste obraz şi-l înfăşură după ceafă. Un roi de lipitori balansă  pe pragul uşii
Jungherul în tîmplă:  Oare nu-i mai bine să rămîn aici?“
Jungherul în inimă:  Toate acestea îmi sunt proprii.“
Jungherul în aripi:  Cum să plec?“
Jungherul în ochi:  Fructe ale pămîntului V-am găsit Plăceri, plăceri  Apropiaţi- De-acum nu vă voi mai ocoli.“

Îşi admiră torsul mînjit şi ideal, vorba lui Oscar:
Vindecă-ţi sufletul prin simţuri şi simţurile prin suflet…“ şi se întinse nesfîrşit de tandru cu pieptul şi obrazul în mlaştină. Prometeu dezlănţuit, autist, consumîndu-şi ficatul de unul singur. Lipitorile îi simţiseră urma şi-acum îl năpădeau mignone, lascive ca neşte copii stricaţi.  Children of God.
Aşteptăm miracole în condiţiile în care noi nu suntem miraculoşi. Ce vulgar Îmi asum vina tuturor succeselor mele.  Nimic mai nociv ca reuşita.   În plex, nene!  Te lasă lat…“ 
Şi Orlov îşi simţi tăişul cel dîn inimă cum porneşte să i se plimbe prin tot trupul.
Săltă şoldul împungînd inundaţia, posedînd resturile tuturor.   Restul oricui.   Restul nimănui. Orlov în cloaca celorlalţi; un arhipelag de dejecţii.   Orlov revărsîndu-se sub torente de urină. Primindu-şi binecuvîntarea cu buzele deschise şi înşfăcîndu-şi bucuria cu o tăvăleală.
Supliment la Porunci – Să nu-ţi fie scîrbă!“
Graţiat de la minciună – luîndu-şi în primire imperiul. Mai bine-n deznădejdea lui Tantal decît în fericeala de drept comun. Mai bine un căcat adevărat; decît orice iluzie. Căci încunoştinţîndu-se cu căcatul, iluziile sale vor fi mai departe de adevăr. Mai infinit stăpînite.

           
Cabinetul lui.   Tencuiala atîrna în acelaşi stadiu de lepră ca şi pe coridoare, abandonînd uneori hălci de rană să se facă zob de ciment. Pe peretele din faţa biroului – o gravură. Banda lui Mœbius făcută din spini. O eternitate de dureri.
Dibui cu mînă oarbă prin dulap.  Trase tîrîş o uniformă pusă pe băţ; dimpreună cu neşte cizme nalte de ofiţir.
Şi se scrută în rama uitătorii; aşa alb cum erea, încuiat şi cu sabia de paradă la şold. Preobrajenski Regiment. Amintire genetică; nobleţe de pus în cui.
Se expunea superb.   În lăuntru se surpau lumi.


Hotărî, aşezat în fotoliul lui jerpelit, că e prea mangă pentru a mai încerca să plece. Biroul – plin de sertare, îl ţinea să nu se prăbuşească. Loă cu-o mînă tremurîndă ţigara, cu cealaltă dibui după chibrit. Trona în miezul unei nopţi egale, fumegîndu-şi mahorca, rememorîndu-şi pacienţii. Un director de puşcărie; asta erea. Inviolabil; izolat; cotrobăind zilnic cu mîinile prin pedepsele condamnaţilor săi. Mestecînd aceleaşi înjurături, scuipînd aceleaşi mustrări, încarcerîndu-i în saloane, cetluindu-i de paturi cu medicamentele. Un gardian prizonier, păzit cu vaiete şi oftaje de către chiar cei daţi în grija lui.
            Fişele, stivuite toate în ordine, formau un pomelnic încasetat în locaşurile mobilei. Numele şi datele atîtor muribunzi (vii, etc.) notate de atenţia lui acribiloasă, neuitînd vreun amănunt. O listă de sărindare avînd reţete drept colivi şi analize – lumînări.
            Le răsfoia cînd şi cînd, comemorîndu-i. Pagină cu pagină, urmele neştiuţilor ce rîmaseră prin noroaiele acelei vieţi cu mult înainte ca el să fi promovat pînă la a-i cerceta.
            Se prăbuşesc bisericile; de disperare.“
            Lisandru, Marin, Tănase, Ion cu tot neamul lor cel adormit Nicola, Vanghele, Aspasia Niculae, Gheorghe, Gherghina, Mariţa, Niculina, Petra, Tinca.  Rada şi Iordache

            Exodul lui Nicola? Tîrîndu-şi nevasta şi cei trei prunci prin foametea raidurilor aeriene → să bată mingi sărmane pe maidanele Salonicului, zburdînd o dată cu bombele Ori intrînd într-o ţară căsăpită, înghiţind tot ce li s-a împins
            Amarul lui Niculae? Înfundat într-un clondir de holercă. După ce Gherghina, nevastă-sa, a murit cu pîntecele-nfipt într-un gard de pe urma unui zănatic de neam de-al ei Rămînînd Niculae cu patru guri de hrănit. Certat cu popa satului → şi-a oficiat liturghia în bătătură, cu copiii împrejur
            Plecările Niculinei? Al treilea născut al lui Niculae avea să-şi petreacă viaţa răstignindu-se pe drumuri fără ţel, avînd drept zestre Psaltirea  lui tat-său  şi  drept rezultat  un vraf de icoane pe care singură şi le-a iscat.
            Iordache, diacon de biserică, întreţinător unic al alor săi. Loat la oaste peste numărătoarea dreaptă. Rămas prin Odessa.  Rada, în urma lui, crescînd şase copii cu vaca pe care i-au colectivizat-o
            Martirii batgiocurii defilau într-o procesiune cumplită. Cu neşte concluzii covîrşitoare. Iar una mai abitir ca toate:
            N-ai ştiut să-ţi pui cap zilelor la timp – atunci rabdă!“


Peste încă un ceas:
Se uită cu loare aminte, căutînd niscai căcat care să plutească şi în seringa lui; proprietate personală. Seringa lui cea de toate zilele, dosită la rece între puzderie de flacoane. Doză cu precipitat care-l împingea să rătăcească în traseul celei mai indiferente realităţi. Diareea sleită pe zugrăveala decapată; fluviile de rugină; bălţile de pişat; scurtcircuitul care strălumina în acel iad al vindecării Vindecătorelii 
Ţara pe care o ţin în mînă. Şi se bagă pe perfuzie. Fără ea, aş tot visa. Ficţiune, numele tău e paradis! Civilizaţia modernă postulează individul ca sumă de necesităţi.
  Limitele biochimiei de sinteză: nu-mi pot expedia sunete pe venă.   Ba pot... Cocktail fatal: Swans, Einstuerzende Neubauten şi Hildegard von Bingen.“
Se sprijini de zid şi-şi legă strîns garoul:
Rabdă omul ce rabdă, dar se mai şi abţine. O să-i chem pe băieţii din Frisco să fută în căzile de la reumatologie.  Cînd or vedea budele or să-mi pupe poala   Punem de-o partuză în sala de naşteri.“

Îşi dădu drumul pe jos. Picioarele prea lungi se izbiră de frigider. Mîinile se agăţară de masă. Fruntea aproape atingea plafonul. Garoul se zvîrcoli, sărindu-i de pe braţ. O picătură de sînge valsă pînă ce, tremurînd, se smuci în lături explodînd pe pavimentul îngheţat. Orlov îşi bătu pleoapele.  Îşi bătu inima.   Pleoapele.    Inima.        Inimaaaaaaaaaaaaaa

Hai, vierme. Dă din aripi.“

Şi noaptea i se opri în gît, nod parfumat.


Tulbure; tulbure. Prompt.  Orlov în patru labe, dînd ocol mesei de autopsie. Tavanul nu mai e aşa de aproape. Şi nici membrele lui nu se mai deşiră ca tentaculele. Bîjbîie tîrîndu-şi transa după el. Terfelind-o cu pricepere şi lejeritate prin băltoacele de apă cu detergent şi mici cheaguri – souvenir de la vreo tranşare.  Gărzile lui ereau un fel de saturnalii revival – dezmăţ fără protecţia muncii; beţie cu cloroform.
            Drept. Cabrat. Îşi aminti... Îşi aminti. Unde rămăsese. Şi o grimasă de furie îi strepezi figura.  Erea modul său de a se îndurera.  Încruntătură cotropind Lumea. Şi rînjet scurt fluturîndu-i preţ de-o strîmbătură pe faţa lui ridată; smeadă. Cicatrice cu titlu de chip. Ochi avizi, întunecaţi; perforînd capacele de metal ale cuptoarelor. Cuptoarele de păstrat.
Ia te uită:  un iad  întreg, sodomeniu de activitate → ce-i al meu e pus deoparte. Şi cum mai colcăie de îngeri: eu îi regulez pe toţi.“
                Se răsuci pe călcîie şi smuci zăvorul, descuindu-şi cămara. Descuindu-şi dorinţa. Frustrarea.
Grade Fahrenheit; grade Richter; grade excœlsius Etajul trei, ca sticla în raft – adîncimea potrivită – from ever to eternity. Cu ghiaţa pre moarte călcînd, în acest excrematoriu cenuşa e zăpadă iar focul e ger. Bună dimi-seara dragul meu drag, soarele străluceşte în irisul tău ceţos.   Luna-ţi toarce la picior.  Iar eu îmi încep idila. M-am îndrăgostit iremediabil după ce voi fi petrecut o noapte cu tine şi cu anestezistul. Ménage à trois. Cu tine pe masă. Cablat fedeleş; respirînd la comandă. Respirînd. Dragul meu drag. Te perfuzez cu vin şi bînd din tine voi fi ultimul tău oficiant. (Să audiem Variaţiunile Goldberg, valorează fix cît o grijanie.)
Dragul meu drag – de-adio măcar.   Primeşte-.  Desăvîrşit cum eşti. Lipsit de memorie. De puls. Mut la rugăminţile mele. Surd la tentaţiile mele.
Spiel mit mir weil wir alleine sind   Spiel mit mir ein Spiel. Über den Liebenden gibt es kein Gesetz  Der Tod ist ein Dandy. 

Vă detest pentru cum dezertaţi de lîngă mine.
Ce-mi mai rămîne decît să vă iubesc. Pînă la unul.
Ce-mi mai rămîne decît
Ce-mi mai rămîne?“

Şi-n timp ce se adîncea, în dreapta luă paharul de merlot şi scutură niţel pe jos:
Hai să-i fie lui Gilles de Rais, odihnească-se-n ce-o vrea el.“


Trag la ţintă-n propria-mi piele.  Croindu-mi cîte vieţi doresc.  Şi-n care dintre ele voi muri? În care-oi îndrăzni să mor.  Sau doar îmi practic instinctul de eternizare?
Unde sunt adevărat? Acum, cu cravata vajnic înnodată, cu vesta strînsă ca o carapace. Acum. Sau atunci cînd îmi căutam idila prin frigider?
Cel mai puţin abominabil este să o fac de-a binelea.   Nu părelnic. Dar cine poate certifica / separa de-a binelea de părelnic?…  Suntem în amurg; nu mai există contrast.   Gata cu diferenţele.  Mai rămîne doar opţiunea mea intimă: sunt perfect inocent?  Sau perfect criminal?  Cîtă virtualitate stă în crima mea? Dar în inocenţa mea?
Care din noi sunt eu?


Sunt eu Nu sunt eu
Şi-şi puse un genunchi pe granitul rece al pardoselei.
               Dacă mai mă doare puţin – poate voi fi un eu superlativ
Şi-şi zvîrli o lovitură de lanţ peste spate.
               Sunt eu Nu sunt eu – şi se tîrî cu şalele frînte. Cămaşa îi lunecă sfîrtecată. Umărul drept sîngera.
               Sunt oare ?
Şi-şi trecu palmele pe zgrunţurii tencuielii pînă le făcu tot o rană.



Sau altfel spus:                                 Nu e suficient să fi comis o crimă, trebuie să o meriţi şi să
        meriţi a o fi comis. – Jean Genet



Nikolai Orlov, medic primar măcelar. Acest cavaler Spintecă-Tot, care postoperator spărgea fotoliile cu şezutul său ascuţit, dregîndu-se de cele îndurate printr-o recluziune în care să  pilească pios, încet şi sigur o fiolă de krepkaia; între ecourile lui Tom Waits şi neşte reverberaţii de Lou Reed.
Shiny, shiny, shiny boots of leather
Whiplash girlchild in the dark
Clubs and bells, your servant, dont forsake him
Strike, dear mistress, and cure his heart → For Im a rain dog too
           




Niki.      De la Necator.

.

Traité des vraies et des fausses idées

.


Orlov
            Dacă eu cobor acum la morgă şi fut ce-am pierdut azinoapte → eu sunt inamicul public numărul unu. Sunt perversul.
            Dar dacă cel cu care mă văd peste o oră va călca pe gîtul meu → atunci va fi doar un comentariu la Summa Theologiæ a lui Jean Baudrillard. Nicicum o crimă.  Eu sunt doar ocazia pentru seducţie; nu victimă  Iar el e doar seducător.
Verschmähe mich noch ein mal.

Bestrafe mich: noch ein mal

Lieber Henker - Brüderlein.

Wünschen Sie noch etwas?
           
Punct tehnic:
Un seducător, tocmai pentru că purcede la actul de seducere, nu va calcula decît reacţiile unui sedus. Mă va programa calculîndu-. Enunţînd perspectivismul pentru care optează. Nici măcar prin ecuaţie nu îi trece seducătorului meu să mă privească pe mine. El mă priveşte în exclusivitate pe mine sedusul, hipnotizîndu-mă cu această imagine fixă care îl obsedează; comunicîndu-mi-o; corupîndu-mă să o practic.-i devin sedus. livrez lui. Chiar dacă el a calculat varii reacţii ale mele şi varii trasee de manevre seductive din parte-i ca urmare la eventualele mele reacţii, nici prin suspiciune nu-i trece (succesul seducătorului stă în trufia sa) şi nici prin atenţie – să calculeze ceva alternativ calculelor sale iniţiale.

Şi ce poate fi mai pervers decît să brodezi în termenii baronului von Sacher-Masoch – care e un fel de doctorand în de Sade. Să aplici pînă în pînzele albe jocul rece pe care Severin i-l serveşte Wandei.  Să faci din oricine Wanda.  Ei, dar dintr-o umanitate? Instrumentează-i pe ceilalţi cu toate cele necesare trădării, apoi stai cu ochii pe ceas şi fă prognoze şi pariuri. În cît timp se execută subiecţii tăi?
               Leopold von Sacher-Masoch este încununarea; iar nu contrabalansul marchizului.
               Cu alte cuvinte, îndeplinirea programului masochist este chiar culmea sadismului.

Dintre cele mai sofisticat păcătoase plăceri:-l vezi pe celălalt cum se descompune/ prăbuşeşte/ strică sub ingenuitatea reverenţei tale.    (Că doar eu o am înscăunat pe Wanda; şi taman de-aia, tronul ei se clatină.)
               Dorian Gray nu sucombă în faţa onestităţii pictorului ?
               Dorian Gray nu e o Wandă în căutare de Severin ?  Pînă dincolo de oglindă.  Dincolo de pumnal ?
               Şi nu e Harry Wotton adevărata expresie a lui Severin ? Tehnic, lipsit de masca derapajului erotic, desfăşurînd într-o paritate  deconcertantă  discursul lui Severin împreună cu pictorul? Pictorul este masca lui Wotton. Este masca de slăbiciune şi extravaganţă erotică pe care o poartă chiar Severin în timp ce se lasă abuzat  Pictorul se lasă abuzat! Dar identitatea sa tehnică – Harry Wotton, jubilează: Quod erat demonstrandum, zise şi Severin de sub jungherul Wandei sale.
               Episodul al doilea - Salomeea: moartea lui Iokanaan nu este un triumf asupra unei alte Wande?

Cum a fost posibil triumful seducătorului meu?  :

Nu obicinuiesc să comit de două ori aceeaşi greşeală. Dar îi las pe ceilalţi să creadă asemenea lucru. Trebuie să ofer o bază convenabilă calculelor lor. Îmi jertfesc propria trufie făcîndu-mă predictibil, apreciabil. Le povestesc erorile mele; năravurile mele. Nici prin consideraţie nu-i trece seducătorului că da-urile mele necondiţionate ar fi suspecte El crede că de dragul lui eu am abandonat chipiul şi bastonul de mareşal Seducătorul meu nu observă că eu spun da/ da/ da/ da/ da; castrîndu-l chiar de cucerire.  Căci cucerire fără asediu nici că se poate. Iar a-l satisface pe celălalt înseamnă să-l ai/ domini/ posezi.
Statutul seducătorului meu şchioapătă ireversibil din momentul în care (cu stîngăcie şi pudoare) eu recunosc că sfiala m-a ţinut multă vreme undeva în spatele lui  Neîndrăznind să-i atrag atenţia asupra mea   Aşteptînd graţia Providenţei să ne încunoştinţeze    Ocazia.
După cum nu calculează nici faptul că tandreţea mea rămîne taman în aceeaşi poziţie.

(…Maniera deconstructivistă în care îmi hăitui seducătorul în chiar interiorul propriului său discurs.)

Seducătorul meu încă mai crede (şi la ora asta) că m-a sedus.
E pirueta mea?  Sau e şchiopătarea suveranului meu? 
Ce mai escaladare a perversităţii în consecinţa unui simplu exerciţiu de sinceritate.

         Încă un punct tehnic:
Practică semnalmentele victimei. Călăii nu vor întîrzia să se arate. Poartă semnalmentele victimei sub o armură voalată, superficială. Călăul va izbi într-un scut iluzoriu. Pe care îl va şi zdrobi. Nimic nu se compară cu festinul oferit de juisanţa unui călău.  Victima dîndu-i tîrcoale pentru a avea întreaga percepere a momentului.  Călăul tocmai exultă.   Victima, într-o baltă de sînge, se răstoarnă pe-o parte pentru a nu pierde nici o clipă din spectacolul oferit de călău.   Călăul juisează.  Dar victima îl aplaudă.
Oglindă oglinjoară Cine-i mai victimă în ţară?
Şi nu zice Novalis: De noi depinde ca lumea să fie conformă voinţei noastre

Sau; în altă ordine de idei:

Cu asemenea vii, cum să nu fut morţi? / …cum să nu-i  fut morţi


E ultima mea umilinţă; pe care v-o şi acord drept salut.  N-aţi apucat să mi-o cereţi. E modul extrem de-a vă da onorul. Vă eternizez trecînd peste bariera convenţiei morţii cu morţii / viii cu viii.
Medicul; iar nu cioclul este adevăratul necrofil.

Declar deschis sezonul de victimizare!“


.

Parfumul

.


Se cuvenea să accepte ce era.         Un inocent.
Crescuse pe sub tomberoane suspendate. Se jucase cu resturile menajere. Se tăvălise printre guzgani şi ţinuse crossuri prin canale. Pentru el, căcatul nu erea-ntr-atîta cît le erea celorlalţi. Cînd şi-a desenat prima oară inima străpunsă de-o săgeată  –  o a făcut muindu-şi deştele-ntr-o balegă. Erea unul dintre adevăraţii fii ai oraşului iar oraşul îl ţinea în ce avea el mai competitiv. De asta nu se îndoise nici o clipă. Crescuse în propria vomă. Se mustrase deseori pentru purgativele şi laxativele – invective pe care şi le totuşi administra. Participa în mod activ la opera comună. Iar simţurile sale nu cunoşteau mîngîiere, adiere ori alt fel de descîntec. Doar o excelentă sageţă în a deconspira boli, comportamente şi atitudini – măcar şi numai contemplînd probele fizice.  Putea detecta peritonita între cinci găleţi pline; hepatita sau ulcerul.
Îşi amintea de toate acestea. O ucenicie de nas aristocrat, care şi cînd e pus să rînească în grajd, tot cu lucruri înalte se ocupă. Cohorte de izuri îi năpădiră memoria năucindu-l, demolîndu-l; pestilenţiale, sugrumătoare. Mirosuri să-i oprească mintea-n loc;-l înfăşoare-n scîrbele lor şi fiecare să-şi facă treaba – să instaleze anamneza – să-l facă perpetuu să se comemoreze, el dimpreună cu ele, mirosurile/ cîte o fi încercat/ scăpate din puţul Persefonei ca să-l amăgească – atunci cînd nu ştia nimic despre lume şi primul lucru pe care-l afla devenea plăcere pentru toate acele dăţi recurente.  Un muzeu olfactiv în care locul miresmelor erea ocupat de tot atîtea putori. O tinereţe întreagă, scăldată în orori de împuţiciune. Dar care pentru el ereau chiar perfecţiunea. Căci atunci era proaspăt ca o fragă. Şi orice-mpuţiciune-ar fi simţit, cu pofta reavănă a unui neîncercat o ar fi întîmpinat. 
Amantlîcurile de adolescenţă erau violente. Îl struneau odorurile ca pe armăsar, stîrnindu-l în toate părţile. Iubiri cu cuţitul în nări; învîrtite şi fulgerătoare.

Acum, în osteneală, ţinea o gardenie.-l vindece de toate acele păcate pe care le dorise şi le adoptase. Parfumul se tîra galeş, nuanţat şi pur ca un paj impertinent. Chirurgul nu respirase niciodată. Se lăsase uimit doar.
Planta chicotea unduitor din mireasma ei îndrăgostită, vrînd parcă să se audă mai tare decît toate cele stridente printre care stetea. Duhori de medicament ori de puroi. Gardenia trecea îngereşte peste toate. Petala ei albă săruta cînd şi cînd fruntea unui bîntuit. Venea Orlov şi-o asculta; cu trilurile ei de captivă a cărei singură formă de eliberare e parfumul ce-l cîntă. Plîngea încet chirurgul, cu pleoapele foşnind printre frunzele ei; iar dînsa îl bea şi-l îmbrăţişa făcîndu-şi-l mire. Un mire umbros care să-i adape rădăcina cu ce avea el mai limpede.
Se sărutară discret, de la distanţă.  Gardenia se ondulă de  bucurie cînd îl simţi. Orlov o luă în braţe şi-şi plouă surîsul peste ea. Gardenia se împletici de emoţie, încurcîndu-i-se pe umăr. O aşeză cu grijă şi evlavie în colivia business-class cu care o transporta în fiecare zi. Gardenia exulta; nu se puteau lipsi de reciprocitatea lor bizară. Stetea cuminte pe scaunul de lîngă şofer. Prinsă cu centura de siguranţă/ castitate. Ascultînd aceleaşi gymnopedii cu el; respirînd acelaşi aer condiţionat. Cu el. Cel pe care şi-l fecuse sclav de o asemenea manieră încît doar nepricepuţii să creadă că îi e tot stăpîn.
O îmbăia aproape zilnic. Aveau ritualurile lor de pereche fermecată. Şi în fapt, Orlov se furişase sub clopotul gardeniei sale. (Trupul tău năpădit de gînduri. Trupul meu opărit de tandreţe.)
În încrengătura acelui parfum dispăreau toate ostilităţile; nici o oroare nu răzbătea în visul lor de sărmani extravaganţi. Mîinile albe şi prelungi uitau de vagul bisturiului, învăţînd precizia dorinţei. Fiecare frunză îl atingea cu ceara ei de un verde adînc şi crud. Lunecau unul peste altul; insesizabil traseu pentru un ochi străin. Se întîmpla atunci ca micuţa gardenie să emane un miros încă mai puternic, iar Orlov să-şi coboare privirile ameţit.  Amuţit.    Şi să persiste în continuare, sorbindu-i fiece dîră, iubind-o pînă cînd extenuat, ţipa încet şi se termina bătînd în gol aerul trupeş de-atîta mireasmă.       
Iar gardenia strălucea.

Paşii tăi în nările mele.   Tu nu mă vei seduce; nu mă înţelegi ca pe-o ameninţare.“
Şi pe unde trecea, Orlov lăsa în urmă ceva ce semăna tare bine cu mirosul ei. De n-o fi fost chiar sudoarea lui de îndrăgostit ce începe să ia soarta a ceea ce iubeşte.

.

Thalassocratia

.


Moştenitorul.  
Rămăsese cumva suspendat. Nu îşi mai simţea nici măcar picioarele; cu tălpile scufundate în covorul ce sîngera sub ele. Vru să plutească de-a dreptul. Să fie şi el doar o iluzie; să se zbată de lambrisajul pereţilor ori de plafoanele încrustate în oglinzi. Pleoapele i se loviră, genele se petrecură cu foşnet de harpă. Visa splendid despre abisuri şi sine. Şi atunci, minciuna cea frumoasă se întinse precum tămîia. Căci dacă demult, cîndva, se găsise Unul să meargă pe ape, Moştenitorul era cel care răsturna chiar văzduhul, înecînd tot şi orice în marea iubirii sale. Şi aceasta doar pentru ca el să poată înota. I se întîmplase deseori – rupt de dor, tînjind după valurile cele grozave – să rămînă totuşi neclintit, delirînd tăcut. Gîndul său se îmbăta cu reveriile imensităţii. Lacrimi înspumate ce tălăzuiau plaje lunare. Şi, de necrezut, aerul din încăperile ce-l închideau – căpăta mai întîi o vîscozitate răcoroasă Începînd să vălurească treptat, pînă îşi schimba consistenţa întrutotul. Cînd îşi aminteau de el să-l mai cerceteze şi cercau să deschidă uşa, puhoaie de apă sărată dedeau năvală măturînd tot den cale. Îl găseau mai apoi, taman cum îl lăsaseră. În fotoliu, picior peste picior. Uşor distrat de la cele din jur de dragul vreunei cărţi.   Şi nimeni nu putea spune dacă potopul fusese din invocarea lui Poseidon; ori din plînset.
(Adolescent fiind, corăbii scufundam, pomană mării mele şi jertfă le dădeam.)

O urgie abea şoptită îl făcu să tresară. Cîntările străvezii ale doamnei Hildegard von Bingen. Şi un prizonierat sirenoid în absida unei catedrale. Visul i se adeveri; mătăsurile zăceau neclintite în finestre. Doar marea torcea tăvălindu-se la piciorul lui.
Erea  o chemare continuă, pe care o avusese în scoica urechii de mai-nainte de-a se naşte. O unduire molcomă care-i îndulcea şi cele mai crunte furtuni. Pentru el, singurul cîntec de leagăn fusese clipocitul apei.
De cîte ori plec din preajma ei; devin chiar eu vreun deşert.
            Şi chiar atunci cînd sorţi potrivnici îl trăgeau în interiorul uscatului, Thalassa avea mare grijă să-i trimeată epistole indescifrabile celorlalţi. Semne vagi ca neşte sărutări zvîrlite peste umăr.

O dată.      În mijlocul unei epuizări. Se fanase tot sub ticăloşia lumii. Ereau călduri de se surpau şi peatrele – topite ca zaharu-n ploae  Umbla prentre cotloanele rîioase ale Capitalei. Un soare nemernic îl hăituia trîndav, arzîndu-l cu un cer otrăvit; fără strop de nor au îndoială.     Se opri locului. Disperarea îi fredona gingaş pe tîmplă. Vru să se năruie. Să termine.  Febra instiga la omor autist.  Undeva sus, pe deasupra unei cornişe, un fîlfîit de aripi se deplasă greu iar ţipătul ascuţit al mesagerului sfîşie în rana amiezii trezindu-l. În mijlocul unei cetăţi de nisipuri, un pescăruş îl găsise. Răvaş unduitor, cu iz de sare şi de peşte zvîrcolit şi cu strigăt de nerefuzat.  Thalassa îl veghea cu periscoape nebune; ce răsăreau de pe sub valuri de ţărînăCăci lui, doar Apa îi fusese scut.

Alte semne:
Printre hîrtoapele acelei cetăţi desfundate. Un slalom al răbdării sale cu mormanele de căcat pe care locuitorii Capitalei înţelegeau să le plaseze drept indicatoare circulatorii alternative. Hăul canalelor îşi căsca prăpăstiile pas cu pas; oraş ciumat din proprie iniţiativă, picurîndu-şi puroaiele de jos în sus, oraş al cariatidelor puse de pază la umblători. Atunci cînd o umblătoare erea întreg oraşul. Atunci cînd dîrele de pişat descriau hărţi incredibile pe resturile de caldarîm. Atunci cînd nevoile tuturor instauraseră cocina nimănui. O perdiţie arhitecturală – infernul unei rase aparte: cei ce se uşurează acolo unde trăiesc. Şi între aceste lepre, grămezi covîrşitoare, gunoaie şi-alte scîrbe – Moştenitorul şerpuia grav, onest ca şi greaţa înlăcrimată ce-l sfîşia.  Inert.  Martirizat.  Răpus de-atîta urîţenie.
Pe muchea unei borduri, într-o intersecţie, chircită şi putredă îl aştepta relicva diformă a unei alge.

            În această luptă se punea chestiunea dacă aşezările omeneşti trebuie transformate în pustiu sau în pădure virgină.“ – Ernst Jünger.


Acum; o noapte opărită ca un bordel nesfîrşit iar curvele îi ereau chiar nuanţele cu care năvălea iama – călduri şi parfumuri asurzitoare.
Deschise însetat buzele. Ars şi de fulgerul poftei şi de flama zăpuşelii, trase adînc în piept toată sarea tămîioasă ce se ridica din vălureala apelor. Undeva, un hoit se desfăcea legănat într-o eternitate de tandreţuri. Închise ochii. Întunericul cobora înmiresmat de dîra putreziciunii – dulceagă şi obosită ca o iubire neterminată.
Apoi se aşternu molcom pe cea mai înaltă stîncă. Şi se lăsă o lungă vreme sub gymnopediile lui Satie. O clisă perfectă în care se afunda uitînd orice; uitînd. Şi fiecare bătaie a pianului erea o mîngîiere apăsată-n trupul lui. Şi fiecare pauză-ntre sunete – o pauză respiraţiei lui erea. Un desfrîu static, definitiv, lipsit de obiect, lipsit de regret ori ruşine. Un desfrîu ireproşabil, lipsit de urmări, de consecinţe; de valori lăturalnice. Era chiar dezmăţul pudorii lui – făcută dintr-odată exhibiţionism; şi nu oricum, ci el cu pianul.  Ceva greu. Atît de diluat. De dulce. De invers. De vag.  Şi care-l năpădea cu reverberaţii prin fiecare fantă a auzului. Un auz depravat ce se lăsa pătruns/ siluit/ violentat. Un auz precum o teacă de catifea, în care notele se scufundau ca neşte picături de tril drăgăstos şi infam.  O plăcere stîrnită în eter şi aceea a lui erea toată. Extinsă către fiecare val care-i săruta palma.
Departe, perdeaua de la fereastră se prăvăli galeş. Suspină dintr-un soi de turbare sastisită şi îşi lăsă capul pe spate să ajungă pînă la magma călduţă a mării. Un potop de lacrimi şi toate îi jucau lui în păr. Satie îl făcu să expire. Curenţi mici îi învîrtejeau buclele într-un ciclon ud. Aurul lor strălucea ademenitor unduios; lung şi mult ca o maree luminoasă în bezna nopţii. Şi i se păru că cineva, fin pe potriva pianului, îi aflase părul şi acum i-l iubea în tăcere. Fără conversaţii inutile.
Iar la urmă, ca o trufă amară, gnossianna lăutarului. Un plînset gemut din cine-ştie-ce voluptate scrîşnită. Ceva care-l spinteca încet, vibrînd în carnea lui şi topindu-se. Ca şi cum palme aprige, odată săvîrşindu-şi lovirea, pe trupul lui se dizolvau în mîngîieri. Ca şi cum fluturi enormi s-ar fi nuntit pe spatele lui, tăvălindu-l zăcut şi moale, izbindu-l cînd şi cînd cu biciul tăios al muchiei de aripă. Năruindu-l cu ecoul tremurător al zbaterii lor.

Plouă cu vin.“
        Îşi spuse; şi hoitul i se încruntă împietrit şi proaspăt sub tulbureala beată a pianului. Un balamuc de sunete şi tot îi palpita lui în lăuntru; frămîntîndu-l, mucegăindu-l şi uimindu-l cu fiecare şoaptă ce îi strecura. Lucruri pe care el nu le ştia despre sine, dar Satie i le amintise acum. O dîră sonoră ca un autosărut. O dragoste fastuoasă  în care el îşi sieşi moştenea atingerile; în care nu se mai găsea nimic să intervină şi nimeni să se interpună. Satie îl doborîse muşcînd din el, restituindu-i ceva vechi – o oglindă unduioasă şi primitoare, în care să bălăcească neîntrerupt.   Sărută peatra pe care şedea. Căutînd să se întîmple ceva  monstruos  buzelor lui de copil Asprimea răspunsului îi smulse un suspin din cerul gurii. Şi o dispoziţie rapidă îl inflamă să se prelingă o singură dată cu  tot  trupul;  pe  stîncă. Sperînd că toate schijele şi fărîmăturile or să rămînă-nfipte-n el precum broşele.
Aşa că, mai suspină o dată. Nervos şi zbucnit din tot şoldul.

Cu picioarele-n valuri:
- Ce-am făcut      Asta-i chiar sămînţa mea
O mare-ntreagă – scaldă  sterilă  zbucnită  din capătul unei spiţe.  Ca şi cum toţi cei pe care i-am moştenit au ales a mă face mandatar pentru a depozita tot trecutul lor glorios, condensat sub formă de spermă. Viitorul – doar recurenţa bandajată a unor otrăvuri perpetuu consfinţite. O bancă de date. Am încheiat  ultimul  recensămînt; am adunat impozitul – o dare în viaţă – şi iată, l-am aşezat la loc sigur. În grija ei. Şi unde ar fi mai pecetluită siguranţa decît sub ape.

Ultimului îi revine sarcina de a recupera de la toţi ceilalţi sămînţa rămasă nefolosită.

.